Poveste

Din nou incep ceva de Craciun. Niciodata nu am putut sa fiu consecventa cand a fost vorba sa incep ceva de craciun. Odata am inceput un Blog de Craciun si am scris in el sporadic si fara prea mare interes o perioada dupa care l-am abandonat. Nu stiu nici acum de ce. Citindu-l imi amintesc cum era sa fiu mica si iresponsabila. Imi amintesc cum era sa crezi ca parerile tale nu se schimba pentrua indiferent ce zice lumea despre maturizare tu ai ajuns deja acolo inainte de vreme si nimeni nu poate sa isi dea seama prin ce treci tu.

Aseara ma uitam la cer. Cerul unui sat uitat de lume undeva in colturile Romaniei. Asteptam sa se intample ceva ca sa marcheze momentul. Asteptam macar o senzatie iesita din obisnuit. Ceva despre care sa scriu. In trecut probabil as fi vorbit despre cum stelele se vad aici, iar in Bucuresti sunt eclipsate de luminile artificiale aprinse in tot orasul. As fi stiut ca este un subiect cliche dar nu m-ar fi interesat pentru ca la momentul respectiv pentru mine ar fi fost ceva nou. Duse sunt zilele in care noutatea avea un univers asa de ingust. Si totusi nu pot sa zic ca le-am trait pe toate, ci doar ca am inteles ca cineva acolo deja a trait asta. Am invatat sa vad lucrurile din alte perspective. Poate imaturitatea este de fapt un egocentrism inocent, concentrat in cativa ani.

Ma gandesc foarte des la oamenii din viata mea. Pot sa spun cu sinceritate de data asta, ca ii vad pe toti ca pe niste personaje de roman. Si mereu ma uimesc de complexitatea unora. Este oare ciudat ca foarte des ma uit la oameni si ma gandesc cat de bine li s-ar potrivi caracterul intr-un roman? Cat de bine ar suna cuvintele lor pe foaie? Cat de mult este de explorat in ei... Poate o dependenta de cafea sau o nevoie compulsiva de a face ordine. Poate o aroganta contradictorie insotita de carnetele cu foi maronii sau poate o dependenta mai profunda.

Si atunci cand incepe povestea? Incepe de acum? De cand cineva s-a gandit sa ii dea viata pe e-paper. Incepe din momentul in care este spusa? Adevarul este ca o poveste este doar o poveste, nu un adevar. Asadar, are propriul ei inceput indiferent de inspiratie autorului sau viata lui/ei.

Cam pe acum ar trebui sa sun sa ma interesez de o inhumare. Dar e Craciunul, asa ca am inca un motiv sa aman.

La 10

Podeaua este acoperita de o mocheta in care generatii de tigari si "tigari" si-au lasat ramasitele. O statie, boxe puternice, un laptop. bucati dintr-o canapea si amintiri declansate de fiecare obiect. Tabloul de pe perete isi spune o poveste prafuita. Sticla goala de pe masa a varsat odata adevaruri. Pana si ventilatorul vorbeste. Scaunul de pe care se cade ma priveste impasibil si poate putin defensiv dintr-un colt. Sunt si ambalaje pe jos. Acum observ. Un telefon vechi, o carte inceputa si abandonata, un bong. Plante. O masuta de cafea, o sapca, o pereche de cercei. O avertizare impotriva radioactivitatii. Si asa e. In cele mai multe seri accesul in aceasta camera este la fel de periculos precum e semnalat. Pentru ca intri intr-o lume seducatoare plina de fum. Aproape ca poti vedea winampul jucandu-se in ceata groasa. Lingura de pe jos.

E ciudat. Sa stii ca oriunde te vei uita vei gasi ceva care sa iti declanseze o amintire. Nu am mai incercat sa fac nicaieri treaba asta si imi place sa cred ca nu s-ar putea. In oricare alt loc, o lingura e doar o lingura, un tablou doar un tablou, o coala de hartie doar o coala de hartie. In orice alt loc sunt uitate acolo, dar aici par sa faca parte dintr-o conspiratie. Aici fiecare lucru e calculat de un geniu idiot. Poate un Dumnezeu al -ahem- "boemilor". Sensul nu e invizibil decat primilor veniti. Pana si inocentelor vitamine de pe masa le apartine o poveste. Sunt ferm convinsa ca fiecare obiect de aici e mandru de locul unde se afla.

Si ce se va intampla cand ei vor pleca de aici? Aceste trei mici stele ale sistemului solar de la 10? Nimic prea drastic. Pana si plecare va fi o poveste. iar urmatorul loc va fi la fel de viu cum este acesta. Da viu. In mizeria lui, in dezordinea lui, in decadenta si in microistoria sa.

La Bob

Nu conteaza ce m-a dus unde sunt atata timp cat nu sunt intr-o lume inghetata intr-o realitate deprimanta. Totul e cald si maleabil aici. Transferul (maleabilitatii) adaptabilitatii speciei uname asupra lumii inconjuratoare este uimitor. Ca si cum as fi vazut lumea pe stop cadru pana acum, inghetata intr-un moment de infinita nemiscare,iar acum observ cat de frumos si repede se modifica totul, cat de fluent.

Si chiar nu conteaza ca nu o sa pot sa o duc asa o vesnicie. Nu conteaza ca nu pot sa ma decid daca prefer sa imi traiesc viata crezand ca am facut tot posibilul sa ii implinesc potentialul, ca am facut tot ce imi statea in putere sa o storc de senzatii sau sa traiesc asa cum traiesc acum si sa stiu ca nimic din ce voi face in ulimii mei 20 sau 30 de ani de viata nu se va compara. Totul va fi un anticlimax in plonjeu.

Raiul este un pub decadent de pe Lipscani. te-ai anturat si de-abia stii cu cine. Dar e bine. O combinatie bomba care te lasa derutat in legatura cu lumea in care traiesti. Ea e acolo si tu esti aici si ti-e aproape mila de nefericitii care nu vor simtii niciodata aici-ul.

Zbori, si chiar stand la masa esti indeajuns de sus sa nu vezi podeaua pe care ti-ai ancorat picioarele.

gandurile vin prea repede. Te dor degetele pentru ca efortul de a le sincroniza cu hiperactivitatea sinapselor te depaseste. Si totusi iubesti aceasta senzatie aleatorie, imposibilitatea de a termina un gand, fascinat de cerneala neagra pe hartia groasa, bej.